Bine v-am regăsit la un nou sezon al podcast-ului Drumul către sine!

Sunt Laura Vlaicu, Life & Career Change Strategist. Acum un an de zile, am lansat Podcastul Drumul către sine cu intenția de a vă oferi informații, materiale, tehnici, inspirație care să vă susțină în drumul personal către sinele vostru autentic și manifestarea asociată în fiecare moment al vieții voastre. Au fost 7 episoade în primul sezon care sper că au oferit perspective utile. Astăzi reiau demersul. Mă pregătisem să vă vorbesc despre schimbare, să explorăm nu doar modul în care putem să facem față schimbării, ci și cum putem să o abordăm ca pe o oportunitate pentru creștere și evoluție, indiferent pe ce plan apare. În notițele mele, remarcam că de cele mai multe ori ne schimbăm atunci când ne doare, atunci când suferința devine semnalul  de alarmă pentru a acționa. Am amânat publicarea episodului despre schimbare din motive personale total neașteptate. Astazi, la un an de la debutul acestui podcast, am simțit nevoia de a scrie despre o altă situație care în mod nedorit aduce schimbare. Recunosc că nu am crezut vreodată că prin experiența personală voi descrie etapele doliului mai ales atât de curând după ce am pierdut două suflete. Terapeutic, împărtășirea poate alina și poate ajuta la scurtarea timpilor de vindecare, dar acest aspect este un proces strict individual. Precum etapele schimbării, alternarea și revenirea la stadii anterioare, duratele acestora sunt elemente ce țin de structura și de experiența individuală. Debutul schematic este reprezentat de șoc și de negare, confuzie, evitare, frică. Ulterior, poate aparea furia, frustrarea, anxietatea, iritarea, urmate de tristețe și depresia dată de pierderea suferită. Există și etapa de negociere, aceea în care se încearcă identificarea unui sens al pierderii, împărtășirea experienței. În timp, se ajunge la etapa acceptării, a redactării unui plan de acțiune, a depășirii suferinței, urmată de posibilitatea de a accepta experiențe și situații noi.

Povestea noastră

În casa noastră existau două animale de companie.

Motanul Blacky, o adevarată panteră neagră la exterior, dar cu un comportament extrem de blând și de echilibrat, a venit alături de noi în august 2015. Avea trei luni, o minge tuciurie care a crescut prea repede și a devenit modelul Zen pentru noi. După patru ani, i-am adus o companioană, roșcata Lizzie Lizuca, avea șase luni când ne-a pășit pragul, o zgâtie de mâță, care a animat la maxim întreagă casa. Într-un mod aproape miraculos, în mai puțin de o săptămână, seniorul Blacky a luat-o in inima lui și au devenit de nedespărțit. Era puțin înainte de pandemie. Pentru noi, au fost luni în care statul în casă a fost mai puțin greu pentru ca le aveam compania, jocurile, alergăturile, îmbrătișările. Eram în formația perfectă, eram o mică familie.

În decembrie anul trecut, Blacky a început să nu mai mănânce, cel mai pofticios motan, alert la cel mai mic zgomot care indica o potențială gustare, avea dureri de burtică și nu mai folosea litiera. În varianta scurtă, am mers la un cabinet veterinar într-o zi de marți, 5 decembrie, care ne-a trimis miercuri la un altul, iar în noaptea dinspre miercuri spre joi,  Blacky a plecat dintre noi, cel mai probabil din cauza unei combinații fatale între un intestin friabil și o manevră medicală nefericită. Cu o săptămână înainte era bine, viața noastră liniștită și ne pregăteam să îl întâmpinăm pe Moș Niculae. Pentru Ana, fata mea, a fost prima pierdere din viața ei. Blacky, prietenul și companionul ei, era ființa care îi stătea alături necondiționat, îi oferea căldura, atenție, dormea la picioarele ei, stătea în brațele ei și torcea de fiecare dată când îl ținea aproape de inima ei, pe biroul ei când învăța, venea la ea de oriunde se afla în casă atunci când ea intra în casă. Niciun moment nu și-a imaginat că el ar putea să moară. Ajunsese de puțin timp la facultate când a aflat vestea. Printr-un efort imens, s-a suit în Uber să ajungă la clinica unde se afla trupul neînsuflețit al pisoiul ei iubit. A așteptat zeci de minute să vină un medic și să explice ce s-a întâmplat. Printre nesfârșite suspine, a pus întrebări, a încercat să afle ce ar fi putut face diferit ca să prevină situația, care a fost momentul în care finalul a devenit inevitabil. Se gândea și la Lizuca, ea este acasă, ne așteaptă, oare e ceva ce trebuie să știm, poate reușim ca ea să nu ajungă aici vreodată … Dau timpul înapoi și sunt impresionată de stăpânirea de sine de moment, de maturitatea de care dădea dovada, avea în față un medic tânăr, afectat, care recunoștea că este posibil ca manevra medicală pe care o efectuase cu o seară înainte să îi fi dat mult iubitului ei prieten lovitura de grație. Eu am cerut să îl văd pe Blacky pentru ultima oară. Am fost avertizată că era la refrigerare. I-am sugerat Anei că, dacă poate, ar fi momentul să își ia la revedere de la el. Pe moment a refuzat. În timp ce eu eram cu el, medicul i-a împărtășit Anei că recent își pierduse tatăl și că, da, este greu, dar să încerce să îl mai vadă ultima dată, să nu aibă vreun regret că nu a apucat să îi spună adio. A venit să îl vadă. Este greu de descris ce a simțit, cum a reacționat. Mai târziu, în mașină fiind, simțea că nu mai poate respira. Acasă, că vomită. Iar Lizuca, deși nu îl vedea pe Blacky, i-a fost alături. Dacă nu ar fi fost ea, nu știm cât de greu ar fi fost să intrăm și să trăim din nou într-o casă goală. Au fost multe momente de durere, de revolta, de întrebări, de învinovățire, de șoc, de aparentă inabilitate de a mai funcționa, de a încerca să înțelegem de ce, de incapacitate de a accepta ca el chiar nu mai este când totul în jur amintea de prezența lui, când orice moment din zi era asociat cu un obicei în care Blacky ne era alături. Lizuca a părut să se comporte la fel ca întotdeauna cu noi. Avea momente în care ni se părea că plânge și că îl caută. Apoi se liniștea. Poate spera că se întoarce. 

După o lună de zile, la recomandarea mai multor iubitori de animale și a unui alt medic, am decis să îi aduc un nou partener Lizucăi. Ana spunea că e prea devreme. Oare ar fi trebuit să o ascult? În naivitatea mea, știind că era sociabilă și că se împrietenise în timp record cu Blacky, am sperat că o va ajuta un puiuț și că îl va accepta mai devreme decât mai târziu. Nu am ajuns acolo. Au fost momente de curiozitate, de zmotoceală, de lăbuțe peste față, de separare. Puiul cel mic era curios și doritor de joacă, afectuos și simpatic foc. Dar nu era Blacky. 

După aproximativ două săptămâni, Lizuca a început să mănânce din ce în ce mai puțin, laserul, preferatul ei, degeaba îi apărea pe labuțe, undița, cu penele și sunetele ce invitau la joacă, erau urmărite câteva momente, dar doar atât. Lizuca întorcea capul. I-am oferit toate pliculețele preferante, i-am cumpărat recompense variate, dar mânca foarte puțin. Prieteni, iubitori de animale, veterinari spuneau că este un episod trecător și că va trece. Auzeam, dar simțeam în sufletul meu că era ceva nu tocmai în regulă. Și am mers tot într-o zi de marți  la medicul care o văzuse cu mai puțin de patru săptămâni în urmă când părea perfect sănătoasă. A început vria. Analize. Ecografii. Perfuzii. Mers miercuri dimineață la cabinet. Întors seara. Recomandare de endoscopie. Pfiuuu, am trecut de noaptea dinspre miercuri spre joi. Joi. Internare la centrul de profil, intervenții minim invazive, cel mai tare și mai scump. Alte analize. Alte ecografii. Părere – intervenție chirurgicală cu sub 5% șanse de reușită sau eutanasiere. Say what? Nu se știe exact ce are, de ce are. Luați aici o probă, mergeți la un laborator cu ea. Chemat taxi. Laboratorul are un medic care doar noaptea face studiul celulelor. Este trecut de 9 seara. Nu putem să o luăm acasă. E vineri dimineața. Pare să se simtă mai bine. A tors. Bea apă cu labuța. Este filmată, ajunge pe grupul personalului medical. Asistente propun hrănire prin tub. Doctorul nu vede utilitatea. Și eu pun întrebări. Sunt certată și etichetă suspicioasă. Ies afară. Un medic care a renunțat la ea. Un altul care renunță. Spun ok, încercăm chirurgie. Cautăm sânge. Da, dar până la 4, căci după nu mai avem anestezist. Mai bine mergeți în altă parte. Telefoane. Multe. E trecut de 4. Ana fusese la un examen. Nu știu cum a reușit. Am rugat-o să vină că mai avem drumuri de făcut. Mergem la alt cabinet. Primim speranță. Acceptăm să i se puna tub de hrănire. Înțelegem că anestezia, deși ușoară, poartă un risc. Se poate plăti doar cash. Merg 1 km, scot banii. Revin. Intră in intervenție și iese. Respiră. Credința crește. Primește și alte medicamente. O luăm acasă. Drum lung. Din nord până în sud. Reușim să o hrănim prin tub. Bea puțină apă. Coboară din pat, își caută locul. O ridic în pat. Stă un pic, iar coboară. O las câteva minute și o luăm de la capăt. Are ochii deschiși, nu pare să doarmă și are nevoie de odihnă. Mă simt atât de neputincioasă. Nu dorm. Sunt îngrijorată. După atâtea perfuzii, hrană lichidă și apă prin tub, nu a folosit litiera. Număr minutele. E dimineață. Revenim la cabinet a doua zi la 10. Drum lung. Din sud până în nord. Plânge în mașină. Am ajuns la cabinet. Medicul o palpează. Trec câteva minute. A făcut pipi. Yuhuuu. Stăm pe perfuzii, una lângă alta. Vedem animăluțe multe, venind, primind tratament, plecând acasă. Vrem și noi asta. Mai facem o ecografie. Mai trec câteva ore. Alte analize. De sânge. Mai proaste ca ieri. E trecut de 8 seara. Mergem acasă. Drum lung. Din nord până în sud. Reușim să o hrănim prin tub. Bea puțină apă. Coboară din pat, își caută locul, pare să nu se mai țină bine pe picioarele din spate. O ridic în pat. Stă un pic, iar coboară, cu greu. Mă uit la ea. Simt că suferă. Încerc să o pun pe o păturică. Plânge, iar o doare. Mă întind în apropierea ei. Nu o mai pun în pat. Cred că am ațipit un pic. Iar nu a folosit litiera. E dimineață. Revenim la cabinet a doua zi la 10. Drum lung. Din sud până în nord. Plânge în mașina. Mai mult ca ieri. Am ajuns la cabinet. Medicul o palpează. Trec multe minute. Nu face pipi. Stăm pe perfuzii, una lângă alta. Vedem animăluțe multe, venind, primind tratament, plecând acasa. Lizuca plânge din senin. Ochișorii ei se mișcă necontrolat. Mă lovește realitatea. Știu că dacă se ajunge la cap … Încerc să obțin o confirmare. O obțin. Ies afară. Mă întorc. Mă căutase. O iau în brațe. Este lipită complet de mine. Și scoate un sunet prelung de agonie. Nu știu ce să fac. Eram nemișcată. Nu am mișcat-o. Ce se întâmplă? Doar este pe medicație anti-durere. Mă uit la medic. Știu care este finalitatea. Medicului îi vine greu. Îmi spune că oricum mai durează câteva ore. Are și el 2 pisici. Îl întreb ce ar face în locul meu. Rațional ar putea răspunde . Emoțional, nu ar putea ști.  Lizuca e tot la mine în brațe. Ochii se mișcă la fel. Este lipită complet de mine. Scoate un nou sunet și mai prelung de agonie. Mă uit la medic. NU mai este de așteptat. Ea nu trebuie să mai sufere nicio secundă. Este puțin trecut de ora 2. Da, sunt sigură. Da, o țin în brațe tot timpul. Zvâc. Mi se pare că aud un oftat prelung. Ochii rămân întredeschiși. Nu se mai mișcă. Intra cineva în cabinet. O acopăr cu șalul gri, mare, al Anei. O strâng în brațe. O mângâi. O pup. Trece timpul. Mă sună Ana. Ies afară din cabinet. Nu știu ce să fac. E cu mașina. Nu pot să îi spun așa la telefon când urmează să conducă. Oare mai vrea să o vadă? Ce să fac? Încerc să par normală la telefon. Pune întrebări. Înțelese de dimineață. Nu pot să mint. De ce nu pot să mint? Nu știu exact ce am spus. Orice am zis, am zis cu blândețe. O are pe prietena ei lângă ea. Pare puternică. Are un scop. Să vină să mă ia de acolo. Fără Lizuca. Mă uit pe strada. Nu îmi găsesc locul. M-aș mișca, dar mă simt împietrită. Plâng. Mă uit la cer. Simt că am făcut ce era de făcut. Cu toate acestea, nu știu cum să integrez sentimentul de eliberare. Cum se simt asta? Acum o săptămâna era cu noi, în casă, îi dădeam supă să mănânce și torcea când îi simțea mirosul. Mi-e dor de ea. Mă întorc în cabinet. Aș sta aici, cu ea, cât mai mult. Înțeleg rațional totul. Nu mai este nimic de făcut, în curând se închide cabinetul, în curând vine Ana, … a mai intrat un pacient. Închid ușa dintre cabinet și hol. Știu că a venit acel moment. O mai strâng o dată în brațe. Ahhhh. A făcut pipi. S-au relaxat organele. Mi se pare că mai aud un oftat. Încă mai iese aer. Doctorul îi scoate ușor tubul de hrănire. Îi scoate branula. Aduce un absorbant pe cealaltă masa. Știu. O așez pe el. O mai strâng o dată în brațe. Mult. O pup. Medicul o acoperă. Are o pungă. Îmi spune că așa se întâmplă mai departe. Înțeleg. Rațional, da, înțeleg. Nu mai am ce să fac. E timpul. Încerc să mai iau ceva cu mine. Aș mai sta cu ea. Știu că exagerez. O iubesc atât de mult. Are doar 4 ani și 7 luni. Soarele meu, bucuria mea. O pungă neagră. Un congelator. Reușesc să îmi iau la revedere. Cred. Ies afară, Ana ajunsese și conduce spre casă. Nu mai știu ce am vorbit în mașină. Am luat ceva de mâncare de pe drum. Am ajuns acasă. Am deschis ușa de la dormitor. Acolo stătea cel mic de când venise în casa noastră, de fix trei săptămâni. Acum are toată casa la dispoziție. Mai puțin camera Lizucăi, camera în care a stat ea aproape tot timpul în ultimele două săptămâni. Acolo nu poate să intre. Nu încă. Ce confuzie de stări. Cel mic, jucăuș, fericit că ne vede, toarce, sare, ne pupă. Avem mâncare. Lipsește ceva. Lipsesc mai multe. Astăzi dormim toți în aceeași cameră. Ne uitam la poze. Blacky și Lizuca. Yin si Yang. Așa le-am spus când i-am pozat prima oară. S-au împrietenit în timp record. S-au reunit în altă lume la o lună și trei săptămâni distanță. Încerci să găsești un sens. Îmi revin toate momentele în minte. Trebuia să mă duc mai devreme cu ea la doctor. Revăd explicații. A fost ceva toxic. Dar nu s-a schimbat nimic în mediu. Avea anterior o problemă la rinichi care s-a acutizat brusc. Dar a văzut-o un medic acum o lună. Părea perfect sănătoasă. A fost stresată că am adus un nou motan. Dar sunt pisici mult mai stresate și nu ajung aici. A suferit nespus că nu mai este Blacky. A dezvoltat o boală autoimună. A și a și a și a. Necropsie? Poate că ar fi trebuit. Dar, sincer, să o ciopârțesc pentru a satisface o curiozitate medicală? Nu am mai putut duce. La momentul la care scriu, a trecut o săptămână de când ea nu mai este. Am puiul în brațe în timp ce scriu, toarce. Ana e afară undeva. Uneori mi se pare incredibil că pot să mă trezesc dimineața, să mănânc și uneori chiar să zâmbesc când motănașul ăsta mic sare și se joacă de parcă totul a fost bine dintotdeauna. Vină? Ohohoho. Regrete? … Aș da orice să întorc timpul și, de fiecare dată, când Lizzie sau Blacky au venit către mine și am continuat să fiu ocupată, să mă opresc și să îi mângăi, să le spun și atunci cât de mult îi iubesc, cât de mult mi-au înfrumusețat viața, cât de multă bucurie și infinită iubire am simțit în prezența lor. Iar îmi doresc să fi mers mai devreme la doctor. Iar plâng și iar mă doare. A fost o zi cu soare azi. Un suflet îmi caută iar prezența. Trăiesc. Simt enorm. Încă pot să iubesc. La fel de mult. Poate mai mult. Toate și multe altele sunt motivele pentru care voi încerca să fac mai bine acum, mai bine mâine și întotdeauna!

Namaste!